Andublog punct COM

Zgomot mare, masina e pusa-n functiune. Imi alerg lucrurile mintii, pun geaca de blugi pe mine si imi dau seama.. ca am devenit barbat. Barbat nu chiar in adevaratul sens al cuvantului, dar macar sunt in preajma vulpii viclene. Vreau sa prind potul cel mare si sa va spun cu bucurie, sau necaz pentru unii, ca sunt mosneag in ceea ce priveste blogosfera.

Acum ceva zile, motul mi-a fost taiat. Am implinit cu ceva indulgenta si putine lipsuri de la datorie, un an mare si bucuros in blogosfera asta monotona. Un manunchi de degete tocite aruncate intr-un malaxor puternic si amestecat monoton. Cocatura se scoate omogena si se pune la fiert pentru aproximativ putin timp. Timp necesar in care sa pot sa fac dragoste in taxi. Imi arunc hainele, ah m-am plictisit deja.

Lasati-ma in pace! Nu-s nebun, doar imi dezvolt energia intr-un mod energic, dar pentru multi este foarte ciudata. Lipsa poate fi bazata pe chef sau timp liber, nu ma plang dar va las cu un gust amar si ies pe usa din dos..

Acelasi copil grabit,
Andu.

PS: Ideea e sa nu intelegeti nimic, nu va speriati, imi voi reveni!

De o vreme incoace, dragostea pentru calculator s-a raspandit. S-a raspandit in mii de frunze arse de bataia soarelui. Nu ma mai simt atat de indragostit de calculator ca inainte. Sunt tot mai distant de el si imi petrec foarte putin timp in preajma lui.

Ajuns acasa de vreo ora, analizand bine TVu’ m-am gandit ca ar fi bine sa deschid rasnita si sa macin niste vorbe. Vorbe colorate sau doar transformate in sepia, asta nu stiu. Vorbele imi fug din gura, degetele o iau inaintea gandirii, dar dragostea fata de aceasta ustensila cred ca a fost uitata in spatele usii care desparte camera de restul casei. Sunt intr-o stare de decadere, de prelingere a adolescentei si spulberare a timpului liber cu o clipa de odihna.

Prefer sa vad un film, o emisiune tare sau un documentar bine realizat, decat sa-mi pornesc uratania de messenger si s-o ard in discutii idioate despre ceea ce am mai facut in ultimele minute . Mai bine ma lipsesc. Si asa, parca totusi sunt mai linistit.

Sunetul bizar din casti ma distreaza, imi da pofta de viata si scarba cat mai mare fata de calculator.

Acelasi copil fericit,
Andu.

Nu ma retrag in lacrimile sarate ale marii. Nu ma las batut chiar de primul val care-mi imprastie gandurile in infinite particule colorate. Imi arunc corpul intr-o parte, mintea o las sa zburde in abundentele vaporilor reci de apa, dar gandul imi va ramane vesnic si nemiscat tot in lumea scriitorilor virtuali.

Nu vreau sa fug ca un las, sa fug in lumea larga a extraterestrilor si sa-mi las constiinta neimpacata. Imi voi incorda fiecare particica musculoasa a corpului, ma voi stradui si voi incerca sa acord cateva minute insemnate pentru a tine pasul zi de zi. Voi incerca sa nu pierd razboiul cu timpul si sper ca voi castiga cativa pasi impotriva acestor taste sterse. Sterse sterse, dar tot mi-a fost dor de ele. Mi-a fost dor de sunetul coerent al batailor si de pasii grabiti ai gandirii mele.

Am incercat sa storc aproape un an de zile, imbalsamat de amintiri ratacite in cosul de rufe al trairilor mele. M-am chinuit din rasputeri sa sortez in masina de spalat a timpului sentimentele, gandurile si trairile direct proportionale cu evenimentele la care am fost actor, spectactor si regizor, as putea urla dupa un alt scenariu diferit total fata de cel impregnat sub piele, degeaba mi-as schimba mintea, gandul tot la acelasi spectacol magnific mi-ar ramane. Adica, spectacolul blogosferei.

Cred ca sunt intr-o forma mai buna, cu mai multa viata si sper sa fie de durata.

Acelasi copil revenit,
Andu.

PS: Sper ca revenirea sa nu fie ascunsa sub semnul unei glume.

Intr-un vag sistem, imi reactualizez datele cu privire la oamenii romani si la ajutorul lor.

Cracindu-ma la o distanta de trei centimetri, dau cu mouse-ul in balta si inteleg. Inteleg cum, nici la doua taste distanta iti poti alatura mintii tale o parere proasta despre persoana din partea opusa a ferestrei de messenger. Ma sting usor si imi dau seama mai bine, niciodata nu mi-a fost in ajutor si si-a facut loc in lista doar pentru ca el avea nevoie de un oarecum ajutor. Iar eu, ca un copil naiv ce sunt, nu am facut decat sa-l ajut, cat de bine am putut..

Nu dezvalui nume sau identitati, nu ma arunc in afirmatii jegoase sau cuvinte jignitoare, imi postez doar libera parere despre o persoana. Parere care a fost scoasa de sub radicalul unei persoane de treaba, ajungand la limita care tinde spre infinit a persoanei ingamfate. Un strigat anapoda, o frunza verde in mijlocul iernii, toate ne arunca la o dezlantuire fermecata de un zambet fals..

Cuvinte sau fraze intregi imi evoca si spulbera minunata minte, dar ma limitez doar in zona bunului simt si ii fac cadou cateva jetoane arse transformate in jar colorat puternic aprins.

Acelasi copil naiv,
Andu.

PS: Pe viitor sper ca atentia se fie distribuita mult mai bine..

Gandindu-ma, dar degeaba. Nu-l gasesc in minte, cautat cu disperare se ascunde de eventualele controverse, asa ca mai bine a ales sa se refugieze intr-unul din sertarele secrete ale mintii.

Dar chinuindu-ma, pot gasi doar cateva persoane de gen feminim care troneaza in spatele numelui de isterica. Nu alerg prea departe in propria minte, ci doar in intervalul zilelor de ieri si azi. Am avut parte de doua isterice care-si ocupa locul cu mandrie chiar de la inceputul cunostintei mele cu ele. Sunt ele, cele doua profesoare care ne streseaza orele si care incearca sa ne tina predici. Predici neascultate si slab urmarite de catre cineva.

Ma gandesc direct la diriginta, cea care ar fi trebuit sa ne ajute in momentele dificile, dar cand colo se bate cu pumnu-n piept ca ne poate stimula doar cu cateva vorbe. Vorbe care spre sfarsit, din incercarea ei de a ne prelinge cateva presentimente sau ceva lacrimi, doar izbucnim intr-un ras ironic. Urat din partea noastra, dar mai mult nu merita. Tipa cand nu este momentul, se opreste brusc intr-un interval oarecare de timp si face usoare ironii proaste la adresa noastra.
Fugim cat mai repede din imaginatie de diriginta, ajung nu mai departe de enervanta profesoara de franceza. Dupa ce ca stresul este imens in timpul orelor, isi mai permite sa ne revendice si acele minunate pauze.

Acelasi copil care s-a saturat de scoala,
Andu.

Postare scrisa sub influenta batoanelor de ciocolata si a paharelor dulci de Fanta.

Te desfasori in viata ca un vierme lenes. Iti petreci toata viata doar pentru a-ti insemna un nou succes, un nou vis implinit.
Intemeierea si unirea unei familii pe veci.

Iau o gura din apasatoarea licoare magica, Mirinda. Privesc cum frunzele ficusului incep sa-si piarda din viata doar pentru ca a fost spulberata calea ferata care facea transferul cu energie si dragoste. Dar din pacate, cea mai importanta. Cea a dragostei. Daca nu iti impui dragostea necesara in cresterea unei plante, aceasta va capitula, isi va preda tulpina si frunzele in tomberonul verde si ruginit din spatele blocului.

De ce as fi eu in stare, la doar cei optsprezece ani amarati, sa va impartasesc despre flori, moarte sau despre o casatorie pe care gandul si sufletul meu o planifica peste vreo sapte-opt ani? Dar totusi incerc sa ma impun doar printr-o gandire relationala si fixa. Aceasta gandire va incerca sa va preseze firele albe de par si va mai da sansa de a va mai gandi.

Primesc si ma uimesc in acelasi timp ca in acesta departata mlastinoasa tara, copii la nici macar 16-17 ani se viseaza intr-un costum negru cu papion, pantofi lacuiti in picioare si viseaza ca-si arunca fundul mare intr-o limuzina alba care-i va duce in fata bisericii. Si totusi e o tara in care birocratia se simte ca la ea acasa, iar propriul interes il depaseste destul de repede pe cel al ranirii. Deci ne rezulta doar un val al orgasmului ca te-ai casatorit doar din propriu interes. Toti isi aduc in practica gandirea proasta redata de mama: Are bani. Pac, am pus mana pe el. Stiu, am doar 17 ani, dar totusi incerc sa ma casatoresc cu el.

Mult prea proasta aceasta gandire ipocrita. Ne aduce in starea jalnica de a ajunge cea mai profitoare populatie existenta.
De ce oare nu mai exista o gandire rationala, fixa si exacta ca a mea, dar in acelasi timp reprezentand si un vis suprem? Eu, douazecisiunul de ani, barbat bine, un servici bun, o casa intretinuta si o masina de care sa fiu mandru. Stau, meditez si vociferez.. “deodata ce ai pe cineva sa-ti curete casa, sa-ti faca cumparaturile si in acelasi timp, din partea altei persoane sa ai parte de actiune in mod regulat, ce rost isi mai are o nevasta? Doar prin simplul motiv ca iti poate cicali gandurile? Sau singurul motiv pentru a avea o sotie e daca ai un impuls bolnav de a-ti imparti jumatate din lucruri si avere, printr-un amplu divort care vine nici la mai mult de un an de casatorie?”
Am totusi prea multe intrebari..

Dar stau si ma gandesc, de ce sa vorbesc eu, un copil la doar optsprezece anisori, care de abia se gandeste ce poate face maine?

Acelasi copil care se gandeste ce sa faca maine,
Andu.