Unui copac ii tremura singura pereche de frunze care se mai afla la aceasta data in componenta inimii sale.
Ploua, e frig si vantul urla cu putere asupra oamenilor.
Acelasi picaturi de ploaie fara continut imi ating cu barbatie firele de par recent aranjate. Nu prezinta nici cea mai mica particica din mila binecuvantatoare. Incearca sa ma atace si sa-mi provoace o suferinta prin intermediul brutei si fortei naturii.
Nu stiu se fac. Incotro s-o iau? Oare drumul latularnic care-mi strabate mintea cu ajutorul unei sageti din otel, imi va purta mai repede trupul umed si greoi spre o scara de bloc departata si calduroasa? Oare?
Ploaia incearca sa ma molestez, atat verbal cat si sufleteste. Nu am puterea necesara pentru a-mi nota un raspuns primordial care sa ma abtina de la unele injurii.
Dau sa pasesc, dar o groapa plina cu apa imi sta in calea sosetelor mele uscate. Incep sa ma enervez tot mai rau asupra nervozitatii naturale care ma ataca si ma face sa ma inec intr-un butoi umplut de o melancolie umeda, o melancolie care-mi va razbuna sufletul asupra lumii care-mi imprejmuieste viata si timpul liber.
Nu stiu ce faci tu acum dar eu sunt un pic tacut si alaturat timiditati. Stau si ma gandesc ca nu pot sa-mi imaginez un noiembrie rabdator si linistit. Mereu il vad intr-o pasa proasta, prins fara nici o scapare. Ma incurc mereu de frunzele ruginite azvarlite de forta vantului care-mi zgarie ochii, privesc mereu ploile dese, umede si seci care-mi spala gandurile murdarite de umbra pasilor mei. Este acel noiembri ragusit de amploare tunetelor si orbit de fulgere in noptile intunecate care-ti sperie gandurile.
Acelasi copil care uraste ploaia,
Andu.
P.S.: Constanta e sub ape.
Tags: cruda realitate, fete, Ganduri, ploaie, sex