Andublog punct COM

Despre mine si eu, sincer as vrea sa cant. Printre versuri, printr-o descriere inteligenta vreau sa subliniez si sa aduc in fata cele mai bune lucruri despre mine. Generalizand, pot spune ca ma numesc Barbu Alexandru si ca m-am nascut intr-o calduroasa zi a anului in care a venit democratia. Mai exact, cadourile imi pot sosi pe adresa mea din orasul vinurilor, Murfatlar, judetul Constanta, pe 6 iunie.  Porecla, prezenta si-n numele blogului, s-a infaptuit odata cu primele mele cuvinte. La rugamintile parintilor de a-mi rosti numele, nu reuseam sa silabisesc decat un simplu Andu. Si asa mi-a ramas.

Reprezint cu tot sufletul un incapatanat convins care nu fuge de nicio actiune. Fie buna sau rea. Stau mereu bagat in priza si cateodata mai scot cate o perla. Totul imi  zboara-n cale fiind un visator sau mai bine spus, un adormit sau abramburit. Mereu pierd, uit si scap lucruri.  Singurul lucru intreg pe care-l detin este Denisuca. O mai accidentez din cand in cand, dar se repara..

Orice sarcina o fac in graba si destul de mizerabil, imi murdaresc adidasii dupa primii doi pasi, iar cand sunt stresat imi rod unghile. Se mai intampla ca din cauza stresului sau a plictiselii sa mai fac si sex, dar nu se pune-n calcul. (incercam sa ma laud ca nu sunt virgin. Rahat in ploaie!)

Singurul lucru pe care-l fac cu placere este condusul. Mancarea si somnul pentru mine sunt niste detalii foarte importante, mereu ocupand primele locuri.  Iar in ultimile luni, m-am invatat sa strang masa si sa pun farfuria in chiuveta. Nu am animale si nici nu-mi doresc, dar in schimb am un prieten imaginar. Este fazanul meu, Vasilica. Va fac cunostinta cu el.

-Vasilicaa.. ei sunt cititorii mei. Iar el este Vasilica, fazanul meu.

Prefer sa scriu decat sa vorbesc. Gandurile imi sunt exprimate intr-un mod mult mai aparte si probabil, mai caracteristic. Asa, fata-n fata, ochii privind alti ochi, obrajii mi se inrosesc, pupilele mi se dilata si gura-mi scoate sunete tremurate iar pe alocuri balbaite. Basbaiesc cutia dex-ului, iar propriul vocabulal are mult de suferit. O fi oare emotia?

Imi place sa cred ca scriind imi pot exprima mai placut gandurile.  Daca gresesc pot apasa un backspace sau ma pot corecta pe parcurs. Cuvintele si gandurile imi vin insiruite deja, sunt asezate-n cutiuta si asteapta . Ma ascund dupa niste litere, complexat nu cred ca sunt, dar asa imi place mie. Raman un actor necunoscut al vietilor voastre. Ma puteti inchipui ca fiind un mic invatatel care tocmai si-a curatat lentilele groase ale ochelarilor. Pot fi un grasunel cu falci atarnate peste maxilar si cu burtica dezvoltatata pana dupa cureaua pantalonilor. Sau chiar unii isi pot imagina ca as fi chipes baiat, un supersexy baietas, cu gropite-n obrajori.

Va las imaginatia sa zburde sub drogul si dependenta cuvintelor mele..

Se facea ca acum cativa ani, in copilaria mea, sa nu existe urma de calculator, internet sau playstation. Pur si simplu, imi umpleam timpu’ ca orice copil, uitandu-ma la desene animate. Aproape singurul lucru comun al copilariei mele si a celei existente acum.

Acum, copiii se distreaza jucandu-se NFS pe calculatoru’ sau butonand telecomanda imensului robot. Stau, ma uit la ei si sunt atent la ultimile minunatii ale tehnologiei. Observ cum au evoluat lucrurile si imi dau seama ca nu e ceva rau ca nu inteleg sa mai asamblez o jucarie ciudata. La o varsta destul de mica, la nici 4-5 ani, deja butoneaza calculatorul de la un capat la altul si mai ajung sa-si invete si parintii.  In schimb, eu la 4-5 ani de-abia descopeream mania caruciorului cu rulmenti, iar in sange se ingloba un pigment piroman. Pocnitori, bubuitori si alte trasnai.

Aveam un intreg arsenal de pocnitori. De la cele mai simple, alea cu surub si cu catran, pana la cele facute dintr-un spray si incarcate cu  carbid. Iesirile-n cartier se lasau cu zgomote destul de puternice. Ne mandream si faceam concurenta care prastie trage mai departe. Apai, sa nu mai zic ca pe la vreo 6-7 ani au inceput sa apara pistoalele cu bile, sa vezi atunci, nenicule, cum culegeam bile de pe jos.

Nu ascultam muzica la iPod si nici nu vorbeam la telefon mobil cu camera. Muzica, si aia o cumparai, o ascultam la un casetofon Panasonic pe care, din pacat, l-am pierdut.

Multe jucarii am avut, dar niciuna nu se putea compara cu astea de acum. Aveam masini cu telecomanda, dar avea fir. Imi doresc sa-mi fi amintit mai multe despre gadgeturile copilariei, dar vad ca nu pot. Pacat, Dorele, pacat.

Habar nu am de unde o sa gasesc atatea adevaruri despre mine, dar conteaza ca ma chinui.

1. Habar n-am ce fac.
2. Imi place sa nu ma duc la facultate.
3. Calculatorul dintotdeauna mi-a facut fitze.
4. Niciodata nimic nu merge cum trebuie.
5. Playlistul din winamp il pierd mereu.
6. Unghiile mi le rod de cate ori am ocazia.
7. Imi place sa va iau la misto.
8. E tarziu si chiar nu imi e somn.
9. Nu, nu sunt gay.
10.Iubesc iarna.
11.Am mai multe kilograme decat tine.
12.Parul ma enerveaza mereu.
13.Adidasii imi put mereu. Continue reading »

Discutia unor doua vietati oarecare. Sa zicem ca eu as fi primul personaj, iar doilea e reprezentat cu mandrie de el, stupidul meu calculator.

Odata cu ploile, zapezile si balamucul cauzate de ele, hop-top, prostu’ asta se impotmoleste si el. Nu mai vrea, deci nu vrea.

A: -Ba boule, mergi. Daca nu, iti dau foc! (restart)
C: -De ce as face asta? Meriti?
A: -Hai ma, te rog eu, mergi! Am nevoie de tine ca de aer..
C: -Haha, ce repede cedezi.
A: -Eh, hai ca parca vrea sa merga.
C: -S-o crezi tu.
Cateva zile trecute bou tot la pamant si scos din priza a ramas.
….
A: -Imbecilul cred ca a murit. Of, tre’ sa caut cdu’ cu windows si sa-l reinstalez.
C: -Nuuu!!! Spuse el cu ultima suflare.
A: -Uite-l. Dau un restart si ii dam drumul la treaba.

Si surpriza, imbecilul, ca prin minune, si-a revenit. Merge, dar nu stiu pentru cat timp. Poate ca doar s-a speriat putin.

M-am trezit nefericit. Fericirea plecase-n zorii zilei. Odata cu plecarea ei, m-am gandit ca trebuie sa ma rastorn cu culcusul meu cald si fug spre baie. Urma inca o zi la facultate.

Facultatea, un numar mare de probleme, multe scurgeri ale informatiilor si multe, foarte multe lucruri neintelese. O porcarie facultatea. Unde-i sala aia mare, cu bancile mazgalite si scaunele rupte? Unde-i sala aia in care se adunau 25 de elevi cu aceleasi idei si perceptii? Unde-i sala aia mare in care nu intalneam colegi, ci niste prieteni? Unde au ramas profesorii aia nebuni, dar intelegatori? Unde-i galagia si rasetele-n hohote din timpul orelor? Unde sunt toate? Unde au disparut?

Oare au disparut odata cu trecerea timpului? Nu, nu cred. Au ramas tot acolo, numai ca actiunea se desfasoara cu alte personaje la fel de galagioase ca noi.  Noi am plecat. Ne-am luat fiecare drumu-n brate si acum incercam sa defrisam multe paduri de probleme neintelese. Am ales facultati diferite, poate ca unii au nimerit la aceeasi facultate. Degeaba, tot nu mai e scanteia aia care aprindea o prietenie inchegata. Au disparut toate din viata noastra odata cu terminarea liceului. Mai raman doar amintirile, bune de desfasurat nepotilor sau la intalnirile de peste vreo 10 ani. Deci sincer acum, chiar mi s-a facut un dor nebun de liceu. Vreau din nou in liceu, vreau sa rad continuu si sa ma dea profesoara afara. M-am saturat sa fiu amenintat ca nu ma baga-n examen..

Bai fratilor, voi astia mai mici, sa nu credeti ca la facultate e viata, ca nu e asa. Va inselati amarnic. Bucurati-va cat timp mai este, chiar daca Bacalaureatul vine rapid. Bucurati-va de toate si nu uitati sa ramaneti cu amintiri frumoase.

PS: Hei, fosti colegi, turnam o intalnire de gradu’ zero in weekend?

Asupra mea se abate primavara. Un aer cald ma inconjoara si amintirile imi sunt dezghetate. Imi aduc perfect aminte orice sclipire, orice scama de veselie. Mai exact, imi aduc aminte de cea mai frumoasa perioada. Copilaria.

Chiar daca se afla intr-o zona indepartata, bat drumu’ lung si incep sa-mi amintesc. Nu stiu exact cu ce sa incep. Multe lucruri importante s-au perindat, toate la fel de amuzante.  Foarte usor as putea sa-mi amintesc prima mea zi de scoala, reteta de preparare a ramelor si viermilor in spatele blocului (bineinteles, le si mancam), prima data cand mi-am spart capu’ sau chiar cand mi-am pierdut virginitatea. Oare cel din urma poate face parte din copilarie? Pan’ la ce varsta se stabileste copilaria? Ezit sa discut despre astea. Sunt lucruri amuzante stiute de oricine.

Inainte sa ti se rupa inima-n patru bucati din cauza unei fete, mai este un moment unic de dezamagire prelungita: cand afli ca Mos Craciun nu exista! Este o trauma care te urmareste cativa ani buni. Mie, si acum mi-ar fi placut sa mai cred inca in Mos Craciun. . Pot spune ca m-am saturat de banalele hartii numerotate, chiar daca am mare nevoie de ele. Chiar mi-as mai dori sa fiu entuziasmat in fiecare dimineata de surpriza care ma asteapta. Inca imi mai doresc sa cred in Mos Craciun.

Trauma avea sa se intample pe la varsta de 7 ani, cam asa.  Inainte de Craciun cu cateva zile, auzisem de la baietii mai mari decat mine ca Mos Craciun nu exista si mi-au spus sa caut cadourile prin casa, sa cotrobai bine. Zis si facut. Am cotrobait, am cotrobait prin toata casa. Am scos din sifonier toate hainele, le-am aruncat-n mijlocul casei. Efectiv, tot ce se afla in sifonier, pe rafturile mobilei au fost scoase si aruncate in mijlocul casei. Si pana la urma le-am gasit. Erau in lada patului din camera parintilor. Le-am luat, si ce credeti ca am facut? Le-am ascuns la randu’ meu. Le-am ascuns la bunica-mea la casa. Le-am pus in magazie. Saracii parintii mei, l-au cautat mult timp. I-am intrebat ce cauta, dar au zis ca nimic. Asa ca au fost nevoiti sa-mi cumpere alt cadou. Si pana la urma tot eu am avut de castigat. In dimineata de Craciun aveam doua cadouri.

Leapsa de la Ade. O poate prelua cine vrea.

PS: Mi-am luat o bataie pentru hainele aruncate-n mijlocul casei, vai mama mea!