Andublog punct RO

Nebunie. Haos total.

Targul de haine.
Cum bine se stie, in Mamaia la sfasitul si inceputul altui sezon, bing bang - un nou targ de haine pentru sezonul care urmeaza.
Toata lumea, cu mic cu mare prezenta, hop ca vrea si mama si deh nu are sofer. Ma hotarasc sa i-au urmele ei in brate si s-o urmez in calatoria acerba alaturi de niste slalomuri printre standuri de imbracaminte si incaltaminte prezente.

Auuu. Nici bine nu pasesc pragul si deja o lovitura sub centura asupra adidasilor mei, cineva grabit isi lasa amprenta pantofilor jegosi pe frumusetea mea de adidas drept. Nu-i nimic, ar trebui sa ma obisnuiesc.
Lume de tot felul. De la patru-cinci anisori pana la o varsta destul de inaintata pentru a mai hoinari magazin, ceva-n jurul 70 de ani Multi nu venise sa cumpere si doar sa-si beleasca ochii de pelican la preturile existente. Erau de umplutura, fata de altii care chiar isi doreau ceva.
Unele cumparau pentru a-si satisface unele cerinte si nevoi, dar alte pipite aruncau ceva banuti doar pentru a-si imbogati garderoba si pentru a mai scapa de ceva greutate din buzunare.

Pipite si fetite cu fite la orice urma innoroiata lasa pe covorul proaspat spalat. Multe incercau sa se mentina in acel motiv trendy, mai putin sau mai mult neasortate. Unele aveau gusturi, dar alte parca isi dadusera drumul cu ceolofanul si ajunsesera-n primul magazin si si-a luat din toate stilurile si culorile. Le-a luat ca le-a luat, dar era necesar sa-si faca montarea a zecilor de culori neasortate pe silueta ei bine epilata si in colturi fardata ? Da, era musai.

V-am descris putin din durerea sufletului meu la vederea fetitelor impotonate din Constanta.

Produse se aflau intr-o stare deplorabila de depreciere. Cei care au conceput hainele au ramas la acelasi bucatele de material prost indugate. Se mai poarta dungile? Eu sunt deja acel copil care s-a saturat de trendul dungilor.
Printre zecile de producatori din toata tara, se mai pot zarii si ceva mai multe chiciuri majoritatea facute-n Turcia. Erau multe standuri apartinand unor tigani care scoteau pe piata acelasi produse urate si de proasta calitate. Aceleasi procarii pe care doar ei le-ar purta si care nu ar avea succes de cat in randul cocalarilor si pirandutzelor.

Povestea merge mai departe inca vreo trei sau patru zile. M-am ales si eu cu o pereche de pantaloni , cateva bluzone si o vesta.

Acelasi copil care uraste aglomeratia,
Andu.

O ora de matematica care oricare alta, aceeasi plicitiseala care-ti aduna toata somnolenta-n trupurile si sufletele noastre.

Rasete si zambete lungi aveau sa-si faca simtita prezenta pe fetele unor elevi.
Ceva vroia sa iasa-n evidenta.
O bascalie neexistenta pornise , dar de la ce nu stiu.

Deja, o voce asurzitoare se aude din partea opusa a clasei. Era o voce destul de intensa, cu un timbrul vocal impresionant si cu o impegranta deosebita. Era ea, aceasi voce cicalitoare .. vocea dirigintei. Gesturile, privirile si chiar vocea ei imi zburau cu gandul la un eventual discurs.

Urma un discurs lung si fara valoare. Unul care trebuia sa ne atinga inimile noastre de romanasii glumeti si ironici ce suntem. Era discursul care-ti prelungea somnolenta pana pe banca lucioasa care avea sa-ti linisteasca visele urmatoarele zeci de minute, dar nu se poate. Cum poti dormi la un asemenea discurs despre bascalie?
Ne-a anuntat cu mare bucurie-n suflet cat de tare i s-au ridicat urmele de par lasate pe mana, atunci cand l-a zarit pe nu stiu ce mare geniu fizician dar nu numai, la un post de televiziune intr-o anume emisiune unde erau invitati fel si fel de oameni.

Si incepe, poveste, zambeste dar cu acelasi tipat de scapare din inima urla la noi. Nu eram miscati in nici o partea a sentimentelor si emotilor.Incearcam sa o bag in seama, nu de ala dar sa nu se simta prost.
Povesteste povesteste si iar .. povesteste. Cascam, era pe cale sa atipesc dar totusi ma intrebam, oare ce baterii foloseste ? O asemenea energie izbitoare este rar de intalnit.

Un discurs onorabil din care nu am inteles cateva idei. Cateva idei cu o valoare preamarita. Adica ceva de genul ca bascalia este agretata de majoritatea celor nu prea ii duc mintea mai mult de un volt pe secunda. Printr-o alta cauza era invinuit si neamul romanesc care era supus unor acuzatii grave prin care necazul il facea pe romanasul nostru de rand sa faca bascalie. Da, discursul e pe terminate si mi nu mi se miscase nici un muschi la privirile intepatoare ale dirigintei aruncate la fiecare vorba iesit din inima umpluta de sume algebrice, inductii matematice si derivate.

Bascalia este un termen destul dur pentru motivul de la care discutia si odata cu el discursul luase amploare. Nu ai ce face, asa-i place sa preamareasca o problema. Dar ce ne pasa noua, ora trecea si ne convenea.

Acelasi copil ciufulit din ultima banca,
Andu.

Unui copac ii tremura singura pereche de frunze care se mai afla la aceasta data in componenta inimii sale.
Ploua, e frig si vantul urla cu putere asupra oamenilor.

Acelasi picaturi de ploaie fara continut imi ating cu barbatie firele de par recent aranjate. Nu prezinta nici cea mai mica particica din mila binecuvantatoare. Incearca sa ma atace si sa-mi provoace o suferinta prin intermediul brutei si fortei naturii.
Nu stiu se fac. Incotro s-o iau? Oare drumul latularnic care-mi strabate mintea cu ajutorul unei sageti din otel, imi va purta mai repede trupul umed si greoi spre o scara de bloc departata si calduroasa? Oare?

Ploaia incearca sa ma molestez, atat verbal cat si sufleteste. Nu am puterea necesara pentru a-mi nota un raspuns primordial care sa ma abtina de la unele injurii.

Dau sa pasesc, dar o groapa plina cu apa imi sta in calea sosetelor mele uscate. Incep sa ma enervez tot mai rau asupra nervozitatii naturale care ma ataca si ma face sa ma inec intr-un butoi umplut de o melancolie umeda, o melancolie care-mi va razbuna sufletul asupra lumii care-mi imprejmuieste viata si timpul liber.

Nu stiu ce faci tu acum dar eu sunt un pic tacut si alaturat timiditati. Stau si ma gandesc ca nu pot sa-mi imaginez un noiembrie rabdator si linistit. Mereu il vad intr-o pasa proasta, prins fara nici o scapare. Ma incurc mereu de frunzele ruginite azvarlite de forta vantului care-mi zgarie ochii, privesc mereu ploile dese, umede si seci care-mi spala gandurile murdarite de umbra pasilor mei. Este acel noiembri ragusit de amploare tunetelor si orbit de fulgere in noptile intunecate care-ti sperie gandurile.

Acelasi copil care uraste ploaia,
Andu.

P.S.: Constanta e sub ape.

Au plecat , au venit si ne-au cuprins printr-o invaluire maiestroasa.

Chindie mare, balamuc de neinteles si o multime de urlete care se grabeau sa iasa din cochilia dulce-amaruie. Noi am fost, vestita masa paispe. Am baut, am mancat si pe alocuri cativa ne-am si distrat.

Undele sonore ale saxofonului nu era percepute si recunoscute de marea particica a unei populatii antisocialiste.
Cum intrau asa isi luau zborul catre inaltul si imensul tavan ascuns de ceva bucatele de panza dulce colorata. Totul in jur se rupea, lumea nu se misca. Erau ele, saxofonul, orga si nelipsita silueta cu chelie ascutita, burta cu o multitudine de foi, o frunte incrunta si experimentata voce pigaiata.

Prin particulele imaculate prezente intr-o structura amorfa, cu un luciu particular si lipsit de flexibilitate, se putea observa cum linia de plutire a bauturii fine tot era intr-o continua descrestere. Da, dupa un start timid, finalul a venit imediat, aducand cu el anumite stari de fericire si distractie. Undeva intr-un colt de masa murdar se putea zarea cateva sticle de whisky goale urmate intr-o ordine aleatorie de dozele de cola si cele a unor energizante cocosate si turtite.

Eram in culmea fericirii si al perfectiunii. Sunetul imbecil continua sa ne tortureze mintile si urechile. Nu aveam de ales, ori ne profilam pe o caterinca izbitoare ori o dadeam in proasteala si alegeam drumul unei casute primitoare cu un pat caldut. Alegerea era in mainile noastre, si am ales sa continuam showul.

Nu a fost tocmai showul pe care ni-l doream, dar eu, Andu Neurologu alaturi de Nini Spaniolul am fost rupti de realitate si de orice dispret asupra muzicii neprimitoare. Eram in forma maxima de putrefactie si inca miscarile ne erau adunate intr-un spatiu restrans si lipsiti de orice impuritate.
Au urlat laudele si iubirea despre eterna masa paispe prin ajutorul unui microfon si a vocii usor aroganta. Au fost, s-au strigat si la suflet ne-au ramas.

Distractia a continuat alaturi de cel mai cel mare barosan, proprietarul a haispe masini si palate, era acelasi Ninica. Nu putea lipsi acealasi Tibersiucs Ginecologul , Rusu Dinti Dha Aur si Vasilica Alexandru Smenarul. Toti formau un grup compact supravegheat de aproape de ale noastre pirandhe. Mancatzs.

Langa noi au mai avut prilejul si onoarea sa invete din ale distractiei si alte persoane mai putin stiutoare si cunoscute,apartinand altei mese, altei gupe de educatie si inflorire. Noi eram calificativul maxim in masele de preponderenta.

Am fost si ne-am facut aceiasi datorie a mesei paispe deja formata in mintile multor copii premergatori.

Acelasi copil care nu intalneste chelia dar se lupta cu gravitatia,
Andu.

Un inceput de iarna timid. Un sunet vulgar iese dintre norii suparati si ii directioneaza cu aripile purtate de vuiet catre mica noastra galaxie de carabusi incolori.
Nu stim ce sa mai credem. E zapada sau e ploaie? E vant sau e soare? Toate elementele tin trena unei ierni, placute si cu multa zapada speram noi, copilasii cu saniute la poarta.

Aceasta iarna, ametitoare, v-a conserva si o mai veche directie copilareasca, cea a mosului cu barba alba, purtat de un costum catifelat cu o culoare tipatoare, un rosu care atrage atentia tuturor copiilor.

Un cadou frumos nu strica nimanui.
Poate ca voi, niste pui de bastani care numara crocodilili cu in sute de mii, va doriti ceva iesit din comun.. o masina, o vila chiar neimaginabila piscina. Doriti-va, cumparati-va si dupa .. dati-va foc ma escrocilor.
Eu vreau doar paishpe masini carora sa li se alature paishpe garaja in fata celor paishpe case in cele mai cunoscute tarii europene.

Imi doresc, nu stiu ce, dar cert este ca vreau si sa-mi doresc ceva. Asa ca Mosule care esti darnic si esti bun, adu-mi si in cadou o idee pe care sa o pun pune in aplicare anul viitor.

Sper ca am fost primul copil cu scrisoare direct adresata de acum. O sa-l astept cu drag, alaturi de sticla de Jack din buzunarul drept al hanoracului verde cu stelute. Sticla de Jack o sa lipseasca si hanoracul o sa se dea lipit de manechinul din magazin. Asa ca fa bine si adumi-le .. astfel ne suparam si iti fac reclama proasta. O sa trag un glont imaginar si ca printr-o minune unul din reni o sa fie rapus la pamant. Daaa, il prajesc si cu o pofta nebuneasca o sa gust din el.

La revedere Mosule si toate cele penibile sa ti se alature.

Acelasi copil rautacios,
Andu.

P.S.: Sper ca am fost primul care tzia trimis scrisoare ..

Miscarea care-ti intrerupe orice picatura de suflare.

Incerc, ma apropi de tine. Vreau sa fiu cat mai linisit si de emotie sa incerc sa nu ma strecor usor si indecis sub hainele ce poarta-n gandul meu un decolteu usor vizibil si un nasturel foarte greu de atins dar in acelasi moment usor de deschis.

Ma misc, incerc sa nu-ti ofer nici o scapare. Te lasi pe spate, iar eu incerc sa te tin nemiscata si sa pornesc herghelia de calutui ai emotilor in sufletul tau. Aplec usor capul spre tine si … buzele mele sunt condamnate pe nedrept pentru indrazneala lor de a-ti fascina ale tale papile gustative din borcanul abundentei oferind un spectacol gratuit ochilor mei flamanzi de viata. Acum, trebuie sa-mi ispasesc pedeapsa, care s-a consacrat in acelasi sarut plin savoare in urmatoarele momente petrecute.
Din sufletele noastre emotiile fug spre unele drumurile prafuite si aduc in preajma noastre mici sentimente de dezlantuiere si gasirea unor soluti la urate noduri ale funiei destul de parghuita de timp. Movul din mintea ta este cuprins de un galben inflorit si plin de viata, si intr-un vartej coplesitor o singura particica din corp nu poate fi domolita si nu o pot sa stapani. Inima mea.
Te privesc pe sub fereastra incetosata a genelor, voi acelasi copilas care-ti nurmara sprancenele la fiecare ocazie, caruia ii este sortit sa te vada in fiecare zi mai mult decat ieri, toate spre un drum lipsit de infinit.

Un locusor perfect, aceiasi lumina difuza din fiecare seara ne face sa ne simtim perfect. Eu conducandu-mi imaginatia, trag usor de bluzita catifelata. Ahh , incepe sa-mi placa. Dorim si visam acelasi lucru, acelasi trupuri goalase ale carui multimi de suflete bantuite intr-o miscare eleganta , intr-o zi dezordonata din cauza unui vant de noiemebrie. Un vant care ne face sa fim lipsiti de vajul care ne bantuie ferestrele bine securizate .

Da, suntem singuri si totul continua intr-o liniste terifianta. Nu putem fi deranjati, suntem lipsiti de exhibitii.
Acum, liniste va rog. Orice zgomot zapacit ne poate goni intr-un mod extrem de ciudat.

Se termina, adorm cu tine-n brate , iar cand ma trezesc nu te mai pot zari. Disperat si increzator, gasesc langa telecomanda aruncata un bilet cu urmele buzelor tale si un mesaj impozant: Te iubesc !

Aceeasi celula a dragostei,
Andu.

Uitat de trecut, invaluit de viitor.

O dezvaluire importanta care ma va ajuta spre descoperirea unui viitor destul de neconcludent. Drumul este unul care nu va fi deschis cu o prima cheie gasita la marginea unei guri de canalizare. Totul trebuie analizat alaturi de un studiu care-mi va folosi toata inteligentea mea mica asupra unui mic si singur amanunt. Viitorul.

Cine am fost, ce am ajuns si ce o sa fiu ?
Cine am fost, se poate afla de la o sursa pe cat de secreta pe atat de discreta si vicleana.
Un trecut alaturat unei copilarii bucuroase. Eram acelasi copil cu note bune si cu o hartie-n mana la sfarsitul oricarui an scolar. Eram un exemplu demn de respectat , eram aceeasi silueta care functiona la baza cu o mandrie din partea parintilor si cu o lauda. Eram acelasi suflet din spatele blocului care trosnea mingea in gardul vecinului. Un copil fericit a carui copilarie sunt categoric si precis ca a fost pierduta o data cu cresterea si maturitatea individului in cauza.

Copilaria este uitata in lanul mare si uscat de grau din spatele unei paduri verzi in curs de formare. Acum sunt la momentul coplesirii si inceputului unui regret spre o mare pierdere existentiala care nu poate fi gasita si recuperata intr-o numaratoare pe cateva degete lungi si fine.
Am ajuns sa fiu un elev de liceu smerit, care nu exceleaza la nimic, dar se mentine cu modestie la mijlocul clasamentului.
Am ajuns sa ma gandesc cu disperare la o vreme care s-a dispersat in jurul meu si care se constituie doar intr-o slaba amintire.
Am ajuns la partea umeda unde noi forme de intrupare au rolul de a-mi purta sufletul si mintea spre un alt mister transfigurandu-l intr-o fericire care poate fi gustata si rontaita peste putina vreme.
Acest strigat al meu de disperare acrisor duce si apartine unei dorinte a individului de a-si depasi limitele anuland astfel emotia trecatoare care-i cuprinde trupul cu o forta artificiala.

Cand voi ajunge undeva , ceva mai putin peste cinci sau sase ani , imi voi aduce aminte de aceste momente. Atunci probabil voi incepe un nou stil de viata. Cat de placut sau neplacut nu se poate afla decat la momentul oportun. Pentru viitorul meu incep sa-mi bat cuie-n cap deja de acum. Gandurile imi sunt plecate spre o inginerie civila, cred ca-mi place si cred ca voi fi mandru de aceasta facultate si una dintre meseriile din domeniu.
Incerc sa nu ma gandesc inca la casatoria de peste sapte-opt ani. Urasc cu dispret ideea de a-mi asupri ceva mai multa raspundere. Inca sunt in pas de recurs si solicitare pentru un eventual viitor.

Acelasi copil care si-a iubit copilaria,
Andu.