O foame imi urla. Arunca cu pietre , ma loveste cu bate si urca pana-n marginea creierului cu ajutorul unor vene prin care sangele circula o rapiditate extrema.
Mica incapere este in fata mea. Cu mintea la banii din buzunar ma gandesc cu disperare la placinta din cuptor.
Deschid micuta usa , un scurt scartait si dau de o incapere imbacsita de mirosul cocaturilor care au trecut prin mainile patiserilor .
Imi doream asa de mult ceva cald , bun si gustos. Gandul imi era la o placinta cu branza ..
Intrebarea pleaca direct spre vanzatoarea cu parul cret si cu un sictir admirabil. Aveti ceva cald ? Toate-s proaspete.
Hm.. n-am nevoie. Da’ pana la urma ma hotaresc sa-mi i-au o placinta.
Candva era o placinta buna , cu branza gustoasa si destul de ieftina. Acum , placinta era veche , branza era pierduta prin mijloc pe un centimentru patrat iar dintii imi ramaneau inchestati pe cocatura rece. O placinta 20 de mii , aruncata la un catel amarat in drumul spre casa. Niste bani aruncati degeaba. Foamea tot a ramas si am ales sa mananc acasa.
Peste tot acelasi servicii mult prea scumpe pentru calitatea la care ar trebui sa fie realizate.
Acelasi copil care uraste sistemul romanesc,
Andu.